Preot V.Iorgulescu: iorgulescu.v@gmail.com

Comunitatea ortodoxă română din Strasbourg

– Parohia între anii 1984 – 2014 –

          Cele mai vechi mărturii atestând prezenţa unui grup organizat de români la Strasbourg datează din perioada interbelică. Este vorba de cei vreo cincizeci de studenţi – majoritatea doctoranzi în teologie – veniţi aici ca bursieri începând cu anul 1919. Ei ocupau un imobil în cartierul Orangerie, dispuneau acolo de o capelă simplă, împodobită cu câteva icoane, iar preocupările lor nu par să fi depăşit limitele strictelor obligaţii de cercetare. Odată reîntorşi în ţară, îi regăsim în posturi de responsabilitate – fie în administraţia bisericească, fie, cu precădere, în învăţământul universitar. Schimbul de studenţi va înceta bursc în anul 1939, din cauza izbucnirii celui de al Doilea război mondial, şi nu va putea fi reluat decât după câteva decenii, întrucât regimul comunist proaspăt instalat în România va interzice orice legătură cu Occidentul.

            Profitând de o relaxare temporară survenită în relaţiile externe ale României după anul 1975, Patriarhia din Bucureşti va redeschide fără întârziere capitolul relaţiilor cu Facultăţile de teologie din Strasbourg şi, graţie unor burse de studii oferite de Guvernul francez, va trimite aici mai mulţi studenţi. Printre aceştia se afla şi actualul Patriarh Daniel.

            In scurtă vreme, vor sosi la studii şi câţiva tineri preoţi, ceea ce va permite românilor instalaţi în capitala Alsaciei în timpul sau imediat după război să se reunească în jurul acestora şi să organizeze câteva slujbe ocazionale. Cele două cimitire militare româneşti din regiune în care-şi dorm somnul de veci ostaşii căzuţi în timpul Primului război mondial – Soultzmatt şi Haguenau – s-au numărat în mod firesc printre primele destinaţii ale pelerinajelor lor fortuite. Vor încerca să slujească din când în când şi în oraş, alăturându-se preoţilor ruşi sau greci care-i acceptau în capelele lor, dar aceste participări nu reprezentau decât simple manifestări izolate şi întăreau sentimentul neîmplinirii. Diaconul Casian Crăciun – actualul Arhiepiscop de la Galaţi – pe atunci student la Facultatea catolică,  este cel care, în luna martie a anului 1984, cu binecuvântarea arhiepiscopului român Adrian Hriţcu de la Paris, a pus bazele bazele primei asociaţii parohiale oficiale.

            Incepând cu luna noiembrie a aceluiaşi an, parohia va dispune de un preot permanent şi de o capelă proprie în cartierul Hoenheim – cunoscuta bisericuţă ″Saint-Jean″ – unde se va sluji româneşte timp de aproape două decenii. Cu timpul, dat fiind numărul mare de enoriaşi, capela este abandonată, iar parohia intră într-o lungă fază de peregrinări prin diferite localuri improvizate, în căutarea unei soluţii potrivite, de durată. Instalarea parohiei în noua biserică ″Marie-Réparatrice″, la sfârsitul anului 2006, va aduce, în sfârşit, mult-aşteptata stabilitate şi va înscrie parohia română din Strasbourg pe un nou făgaş.

             Se poate vorbi de trei perioade distincte în evoluţia Comunităţii :

1.   Vremea consolidării (1984-1990). Pe durata acestor ani de început, viaţa interioară a comunităţii a fost marcată de o oarecare instabilitate din cauza regimului comunist din România. Temându-se de infiltrarea unor agenţi trimişi de Bucureşti, românii manifestau o susceptibilitate permanentă, se fereau unii de alţii – ca pretutindeni în Occident – şi preferau să se izoleze spre a-şi proteja rudele din ţară. Cu toate acestea, participarea la slujbe reunea între 30 – 60 de persoane în fiecare duminică. Cu trecerea timpului, enoriaşii au învăţăţ să se cunoască mai bine, să se aprecieze şi să se susţină reciproc.

2.   Euforia libertăţii din România şi riscul destabilizării comunităţii (1990 – 2000). Căderea neaşteptată a regimului comunist din România a fost urmată de un elan de solidaritate fără precedent la Strasbourg. Curând, însă, aveau să apară şi unele consecinţe ameninţătoare pentru echilibrul fragil al parohiei. Prima dintre acestea a fost sosirea masivă a valurilor de imigranţi români, care, profitând de permeabilitatea frontierelor şi de vidul juridic, au emigrat fără control şi fără discernământ către Occident. Cei veniţi la Strasbourg s-au îndreptat în mod firesc spre biserica română, aşteptând de la preot şi de la puţinii enoriaşi – în general oameni în vârstă şi total nepregătiţi pentru astfel de situaţii – solidaritate şi protecţie. O altă consecinţă – dezastruoasă pentru imaginea românilor în general – a decurs din faptul că, neavând loc suficent în biserică, zeci de persoane rămâneau pe dinafară si ofereau locuitorilor oraşului spectacolul jalnic al unui grup decalat, fără repere şi fără perspective. Concomitent, mai ales începând de prin anul 1995, încep să sosească din România şi primii studenţi (numărul lor va spori vertiginos în perioada următoare), precum şi persoane cu contracte legale de muncă. In răstimpul care a urmat, grija principală a fost aceea de a ajuta cele două categorii de enoriaşi cu statute sociale atât de diferite – imigranţii ocazionali şi cei cu sejur legal – să se accepte. Tot în această perioadă, România deschide la Strasbourg un Consulat general şi o Reprezentanţă Permanentă pe lângă Consiliul Europei, instituţii diplomatice cu un impact considerabil asupra viitoarei coeziuni a românilor din Alsacia şi din regiunile învecinate.

3.   Drumul de la derivă la stabilitate. Incepând cu anul 2000, odată cu creşterea numărului credincioşilor statornici ai parohiei, s-a pus şi problema căutării unui nou locaş de cult. Au fost studiate concomitent două posibilităţi : fie achiziţionarea sau construirea unei biserici, fie închirierea sau amenajarea unei săli disponibile dacă aceasta se va găsi. Capela ″Saint-Jean″ de la Hoenheim, care nu mai era folosită decât pentru slujbele din cursul săptămânii, a fost în cele din urmă abandonată definitiv în anul 2005. Pentru a permite unui număr cât mai mare de credinciosi să participe la slujbe, parohia a recurs în aceşti ani de ″tranversare a deşertului″ la spaţii improvizate, cămine culturale, capele ocazionale (singura perioadă de relativă stabilitate a fost cea petrecută în capela „Sainte-Madeleine”)… Nu au lipsit în această vreme nici tentativele de divizare sau de dezbinare a comunitătii, venite din afară.

          In cele din urmă, graţie ospitalităţii maicilor din congregaţia ″Marie-Réparatrice″ şi a intervenţiei Arhiepiscopiei catolice din Strasbourg, ne-a fost pusă la disopziţie cunoscuta biserică din rue Sainte-Elisabeth, foarte aproapiată de centrul istoric al oraşului şi cunoscută de locuitori sub denumirea de «chapelle des Sœurs de Marie-Réparatrice». Prima slujbă ortodoxă românească a avut loc aici pe data de 10 decembrie 2006. Comunitatea a iniţiat fără întâziere lucrări de restaurare şi reabilitare a edificiului şi l-a dotat cu tot inventarul ortodox necesar. Pe data de 11 aprilie 2011, catapeteasma, paraclisul şi sălile de curs au fost sfinţite de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, însotit de Inaltpreasfinţitul Mitropolit Iosif Pop, de Inaltpreasfinţitul Arhiepiscop Casian Crăciun şi de un important sobor de episcopi, preoţi şi diaconi.

        Odată rezolvată problema locaşului de cult, parohia a început să funcţioneze într-un ritm nou, cu slujbe regulate, în română şi franceză.  In afara activităţii liturgice fireşti, ea organizează anual două pelerinaje la Cimitirele militare româneşti din zonă, se ocupă de persoanele defavorizate, asigură o prezenţă regulată în mediul carceral, organizează acţiuni umanitare atunci când situaţia o reclamă şi este atentă la nevoile studenţilor. Comunitatea dispune de o corală mixtă compusă în mare parte din studenţi, cu care susţine mai multe concerte publice pe an. Organizează, de asemenea, conferinţe, mese rotunde, expoziţii, întâlniri ecumencie etc. Incepând cu anul 2007, ea a deschis o şcoală de cateheză şi română, iar în curând va deschide şi un atelier de pictură de icoane.

          Din punct de vedere canonic, parohia se află sub oblăduirea Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Europa Occidentală şi Meridională, cu sediul la Limours (91), în regiunea pariziană. Inaltpreasfinţitul Mitropolit Iosif Pop este membru al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi al Adunării Episcopilor Ortodocşi din Franţa. 

                                                       Preot Vasile Iorgulescu, iulie 2014